Originile
De la inceputul veacului al XV-lea, stravechea cetate voievodala Suceava adaposteste moastele unuia din cei mai cunoscuti sfinti cinstiti de credinciosi, din Moldova si anume Sfantul Ioan, supranumit “cel Nou”.
Din putinele stiri ramase in legatura cu patimirea sa, se pot desprinde si cateva date biografice. Era originar din orasul Trapezunt (sau Trebizonda azi Trabzon in Turcia), oras situat pe tarmul sud-estic al Marii Negre. Din 1204 pana in 1461 a fost capitala unui mic ”
imperiu
“, desprins din cel bizantin. De vreme ce a patimit in jurul anului 1330, presupunem ca s-a nascut spre sfarsitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa in dreapta credinta, care a mers pana la sacrificiul vietii, ne face sa credem ca a primit o frumoasa educatie religioasa atat in familie cat si de la unii din preotii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal si chiar de la dascalii care l-au invatat carte.
La vremea patimirii sale se ocupa cu negustoria, ca multi alti locuitori ai orasului. Asa se face ca de multe ori calatorea in diferite orase de pe tarmul Marii Negre cu treburi negustoresti. Cu prilejul acestor calatorii, se intarea, insa, si in dreapta credinta, caci cunostea biserici si manastiri, preoti si calugari cu viata imbunatatita.
Marturisirea si mucenicia
Prin anul 1330 sau 1332, s-a indreptat din Trapezunt spre
Cetatea Alba, oras situat in Basarabia de sud , asa numitul Bugeac (vezi harta) – in prezent inglobat in Ucraina,
pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Venetia sau Genova. Pe drum a avut cu el discutii privitoare la credinta, sustinand cu darzenie adevarurile Ortodoxiei.
Ajungand in Cetatea Alba (vezi foto), Reiz si-a pus in gand sa se razbune pe cucernicul Ioan, care-l infruntase in discutiile purtate pe corabie. Pe atunci, Cetatea Alba si tinutul inconjurator erau stapanite de tatarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducatorul cetatii (numit si ighemon sau eparh), spunand ca Ioan doreste sa treaca la religia tatarilor. Desigur, dregatorul s-a bucurat de aceasta veste, poruncind ostasilor sa aduca in fata lui pe negustorul din Trapezunt.
Fiind adus inaintea sa, dregatorul i-a grait : “Am auzit ca ai dori sa imbratisezi stravechea noastra credinta. Deci, alesule prieten, lepadandu-te de credinta cea in Hristos, in fata acestei adunari adauga-te celor care se bucura de dragostea si de obladuirea mea”.
Ioan a inteles de indata uneltirile lui Reiz, drept care a raspuns cu indrazneala eparhului: “Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristos, caci ce-ar putea desparti inima mea de “Soarele dreptatii” si de “Rasaritul cel de sus” si a ma intoarce in intunericul necunostintei de Dumnezeu? Preaputernice eparhe, vorbele care ti s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri rautacioase. Eu nu voiesc sa dispretuiesc bunatatea care mi-ai aratat-o, dar nu pot sa ma lepad de Hristos – lumina lumii”.
Cuvintele alesului crestin au indarjit pe dregatorul cetatii, considerandu-le ca dispretuitoare fata de credinta tatarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan sa fie intins pe pamant si batut cu toiege, socotind ca in felul acesta il va sili sa treaca la religia lui. Spre surprinderea chinuitorilor sai, Ioan marturisea cu si mai mult curaj credita cea adevarata zicand: “Binecuvantat esti Dumnezeule si preamarit esti Lumina in trei straluciri: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Sa nu-mi fie mie niciodata a ma inchina soarelui si focului, ci Parintelui luminilor si slavei celei neinserate. Multumescu-ti tie Hristoase, ca m-ai invrednicit a-mi spala pacatele cu sangele meu si a ma sfinti cu puterea Sfantului Duh spre dobandirea vietii celei vesnice. Aceasta este ziua in care bucuria mea este deplina, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Da-mi mie, Dumnezeule, sa ma impartasesc mai cu adevarat din slava zilei celei prealuminoase a imparatiei Tale”. Dupa ce a fost indelung chinuit, a fost legat in lanturi si aruncat in inchisoare.
Plin de rani, a doua zi dimineata, a fost dus iarasi in fata ighemonului, care a incercat din nou sa-l convinga sa treaca la credinta lui. Si de data aceasta, preavrednicul marturisitor al lui Hristos s-a impotrivit zicand : “Numai cel ce rabda pana la sfarsit se va mantui, iar mie sa nu-mi fie a ma sfinti si a ma incununa decat prin rabdarea chinurilor pentru marturisirea lui Hristos, care a spus ca “in lume necazuri veti avea; dar indrazniti, Eu am biruit lumea”".
Aceste cuvinte l-au maniat si mai mult pe dregatorul pagan, care a poruncit ca Ioan sa fie supus la chinuri si mai infricosate. A fost din nou intins la pamant si batut, apoi legat de coada unui cal si tarat pe drumurile cetatii, trupul fiindu-i astfel sfasiat de pietre. Unul din chinuitori, vazand taria in credinta, cuprins de ura si de manie impotriva marturisitorului lui Hristos, a scos sabia si i-a taiat capul. Dupa unele stiri, cel care l-a ucis ar fi un evreu. In felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a invrednicit sa se faca partas tuturor darurilor dumnezeiesti si a dobandit “cununa vietii vesnice”.
Ighemonul si ceilalti dregatori tatari din cetate n-au dat voie crestinilor sa ia cinstitul trup de pe drum si sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Dar Dumnezeu, in dragostea sa nemarginita fata de alesii sai, a trimis trei ingeri din cer care i-au tamaiat trupul.
Un necredincios din cetate, vazand aceasta aratare a ingerilor in vesminte stralucitoare, a crezut ca sunt preoti crestini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit sa faca slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul si sageata ca sa traga asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mainile i-au ramas lipite de arc si de sageata; a fost izbavit de pedeapsa cereasca numai dupa ce a marturisit ce urmarea sa faca.
Aceste minuni l-au infricosat pe conducatorul cetatii, care a ingaduit crestinilor sa ridice trupul lui Ioan si sa-l inmormanteze dupa randuiala crestina. A fost ingropat in cimitirul din Cetatea Alba.
Nevrednicul Reiz, fara sa aiba mustrari de constiinta pentru uciderea lui Ioan, si-a pus in gand sa mai savarseasca o nelegiuire. Vazand el insusi ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, sa gandit sa-l dezgroape in ascuns si sa-l duca in tara sa, pentru ca de asemenea revarsari de daruri minunate care aveau loc in jurul trupului sau sa se bucure concetateni sai. Dar si de data aceasta s-a intamplat o minune. Pe cand incerca sa-l dezgroape, noul mucenic i s-a aratat in vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gandul lui Reiz. Intr-adevar, mergand la cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii, incercand sa ia trupul lui Ioan. Drept aceea, preotul a instiintat obstea credinciosilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului marturisitor al lui Hristos si l-au dus in altarul unei biserici din oras. Ramasitele sale pamantesti, neputrezite si raspandind buna mireasma, puteau fi considerate acum ca sfinte moaste. Ele au ramas in aceasta biserica mai bine de 80 ani, revarsand multe daruri asupra crestinilor care veneau si ingenunchiau in fata lor, cerand mijlocirile sale in fata Parintelui ceresc[...]
Aducerea sfintelor moaste
de la Cetatea Alba la Suceava
Vestea despre cinstitele sale moaste, si mai ales despre minunile care se savarseau in jurul lor, a ajuns curand si in tara Moldovei, intemeiata pe la mijlocul veacului al XlV-lea si consolidata apoi in cursul domniei indelungate si pasnice a lui
Alexandru cel Bun
(1400 – 1432). Acest evlavios domnitor – la staruintele caruia a fost recunoscuta oficial Mitropolia Moldovei de catre Patriarhia ecumenica din Constantinopol – in dorinta de a ridica prestigiul noii Mitropolii, dar si pentru ca tara lui sa aibe un sfant ocrotitor, a socotit ca e bine sa aduca moastele Sfantului Ioan cel Nou din Cetatea Alba la Suceava, capitala sa si resedinta Mitropoliei. Astfel, in anul 1415 “au fost aduse cu multa cheltuiala moastele Sfantului Mucenic Ioan Novai de la Cetatea Alba de la pagani si le-au asezat in targu in Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste si cu litie, pentru paza si ferinta (ocrotirea n.n.) scaunului domniei sale, carile sa praznuieste miercuri si joi in saptamana Rusaliilor”. Asa scria Axinte Uricariul in inregistrarile (sau interpolarile) pe care le-a facut la Cronica sau Letopisetul lui Grigore Ureche.
Alaiul cu moastele Sfantului Ioan au fost intampinate la locul numit “Poiana Vladicai”, in apropiere de Iasi, de catre domnitorul si sotia sa, de mitropolitul Iosif , de marii dregatori, egumeni, calugari, preoti si credinciosi, care l-au insotit pana la Suceava. Acolo au fost asezate in biserica Mirauti, care, cu multe refaceri de mai tarziu, dainuieste pana azi. Cu prilejul aducerii moastelor sale la Suceava – sau poate cativa ani mai tarziu -, s-a alcatuit o scurta lucrare istorico-arghiografica intitulata: Mucenicia Sfantului si Slavitului Mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Alba.
Mai mult timp s-a crezut ca autorul acestei lucrari ar fi un invatat din sudul Dunarii, Grigorie Tamblac, care a ajuns apoi mitropolit al Kievului, in anii din urma, s-a emis teoria ca este vorba de un localnic, cu numele Grigorie, care se intitula “monahul si presbiterul marii Biserici a Moldovei”. In aceasta prima lucrare originala scrisa in Moldova – in slavoneste – sunt prezentate cateva date despre patimirea Sfantului Ioan, dar este descrisa si aducerea cinstitelor sale moaste la Suceava. In felul acesta, Sfantul Ioan cel Nou a devenit “aparatorul si ocrotitorul” intregii tari a Moldovei, In curgerea veacurilor, binecredinciosii romani de pretutindeni – dar mai ales cei din nordul Moldovei, din partile de rasarit ale Transilvaniei si din Maramures – au cinstit dupa cuviinta pe acest ales mucenic al lui Hristos. Mitropolitul Varlaam, in cunoscuta sa Cazanie, tiparita la Iasi in 1643, scria ca era praznuit in fiecare an, joia dupa Rusalii. Axinte Uricariul, in intregirile sale la Letopisetul lui Grigore Ureche scria ca i se face pomenirea “miercuri si joi in saptamana Rusaliilor”. Se pare ca inca din secolul al XVI-lea era praznuit la 24 iunie, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Sanzienele), asa cum se face pana astazi.
Cinstitele sale moaste au ramas in biserica Mirauti pana in anul 1589, cand au fost mutate in
noua catedrala mitropolitana din Suceava
– cu hramul Sfantului Gheorghe – ctitorita in prima jumatate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan III si fiul sau Stefanita.
Minunea cu tatarii
Se cunosc multe minuni savarsite prin puterea rugaciunilor Sfantului Ioan. Cateva din ele sunt amintite de mitropolitul Petru Movila al Kievului. De pilda, scria ca la 2 iunie 1622 Suceava era amenintata sa fie cotropita de tatari. Locuitorii se refugiau in toate partile. Preotii slujitori la biserica in care erau adapostite moastele au voit sa ia racla sa o duca in cetatea Suceava, dar n-au putut sa o ridice. Au inteles ca Sfantul nu voia sa fie dus in alta parte si ca-i va ocroti, incat au continuat sa se roage ca orasul sa nu cada in mana cotropitorilor. Intradevar, o ploaie torentiala a impiedicat pe tatari sa mai asedieze orasul. Indata dupa acest eveniment, mitropolitul si clerul ortodox au stabilit ziua de 2 iunie a fiecarui an sa fie ziua de serbare a Sfantului Ioan cel Nou pentru intreaga Moldova.
Alte stramutari ale sfintelor moaste
Moastele au ramas in Suceava pana in anul 1686, cand a intrat cu oaste in Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a rapit moastele Sfantului Ioan cel Nou, impreuna cu tezaurul mitropoliei, ducand cu sine in Polonia si pe mitropolitul carturar Dosoftei. Ele fost duse si asezate la Zolkiew, unde a vietuit si mitropolitul Dosoftei pana la moarte (1693).
Cinstitele moaste au ramas in pamant strain pana in 1783, cand episcopul Dosoftei Herescu de la Radauti a reusit sa le readuca acasa, fiind reasezate tot in fosta catedrala mitropolitana cu hramul Sfantului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibila pentru ca la acea data atat partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orasul Suceava, cat si o parte din Polonia (cu orasul Jolkiew) erau incorporate in Imperiul Austriac (sau Habsburgic).
O noua stramutare a lor a avut loc in cursul primului razboi mondial, cand, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena si adapostite in capela ortodoxa romana din acel oras. Revenirea Bucovinei si a Basarabiei la tara-mama, in 1918, a facut ca Sfantul Ioan sa devina iarasi ceea ce a fost veacuri de-a randul, adica “ocrotitorul a toata tara Moldovei”.
Patimile Sfantului Ioan cel Nou au fost infatisate in pictura multor biserici din Moldova. Chipul sau apare pentru prima oara in pronaosul bisericii de la Dobrovat, de langa Iasi, in 1529. Cativa ani mai tarziu, in 1546, a fost zugravita viata si patimirea sa in 12 scene, pe peretele de sud al bisericii manastirii Voronet , ctitorie a lui Stefan cel Mare. Scene asemanatoare apar si in pictura catedralei episcopale din Roman, in pridvorul inchis al bisericii manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor, apar 14 scene din viata si patimirea sa.
Cu viata si patimirea lui s-au ocupat mai multi carturari romani. Acatistul sau a fost tiparit in mai multe randuri. Chipul sau apare in icoane, care impodobesc casele credinciosilor sau este pictat in biserici, din toate zonele tarii. Fiind cinstit atat de mult de credinciosii romani de pretutindeni, sa ne rugam si noi acestui sfant ocrotitor al Moldovei zicand: ” Prealaudate Ioane, pe tine nici salbaticia tiranului, nici amagirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bataile cele cumplite nu te-au despartit de Hristos, pe care din pruncie L-ai iubit; Caruia te si roaga sa ne daruiasca sufletelor noastre pace si mare mila”. (Podobia la laude, din Utrenia zilei de 2 iunie).
Dupa
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
SFINTI DACO – ROMANI SI ROMANI,
Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi – 1994
Editie electronica, Apologeticum, 2006
